Blanket.

Vom face chiar descoperirea teribila ca exista cosmaruri dupa care nu poti ierta.

Cum ai zice tu, inca n-am invatat pudoarea soaptei si a tacerii.

M : Shhht, e intuneric! Lumina e palida, dar ochii-mi lucesc creator. Vitalitatea-si ruleaza scenele luminate de licare de excitatie. Sunt uimita! Inrosita de o perceptie matasoasa a timpului, hoinaresc animalic in sufletul meu, si aud tot mai definit un schimb de replici stimulant:

" - Ti-i frica? "

" - Atunci indrazneste! "

Inalbesc gelozia. Aparent inutil proces vei gandi zeflemitor. Dar cum sa nu fiu geloasa pe persoana care-mi va farmita interioritatea, transformand-o in distanta proxima dintre o frica biruita si un sarut paradisiac.

M : Eram neslefuiti, insa depaseam scenariul dinlauntrul nostru. Ei, da, dragule! Inteligenta noastra caustica exalta fiecare triviala secunda, intr-un orgasm naucitor, gloit de orice gand ... insa plin de intimi fluturasi. Tenacitatea euforiei devenea incomensurabila si totul inflorea ... inflorea intr-o sfera presarata de vicii violente si asalturi amoroase.

" Exista un acord intre tine si tine si acest acord se numeste frumusete."

" In pat trupul tau seamana cu drumul laptelui care curge pe cer. Alba te intinzi de-a lungul paturii negre, dar te ghemuiesti repede, speriata de locul care ameninta cu nasterea. Esti frumoasa si proaspata ca laptele muls dimineata. Nimeni nu a atins trupul tau. Carnea ta fierbe. Buzele ti se inrosesc si sunt moi. Sanii se intaresc si isi ascut varfurile asa cum se ascut niste varfuri de sulite - pieptul meu e strapuns! Ca un taur ranit imi simt rana tot mai adanca intre picioarele tale. Sangele izbucneste din tine si traverseaza cerul ca o cometa. Luna se sperie. Inca putin si trupul meu e de prunc si se naste din tine si te iubeste din nou."

Cat de intimidanta poate sa fie nuanta uniforma a unei culori care iti sfideaza pacea nervilor prin goliciunea sa?

O : Se facea ca era noapte si cineva racnea afara. Unu, doi, trei, patru, cinci, sase ... Un impuls malitios ma impingea sa trec dincolo de Pacific, asta era forta geometrica care-mi contabiliza pasii pe care trebuia sa-i mai fac sa ajung la tine. O sa fiu gasit la un clot de pat, istovit, cu un ranjet ingalbenit si grav pe chip. Voi tine in maini un portret de-al tau, pictat de nu stiu ce artist necunoscut al tarii; hohote de ras, accesele nervoase, icnetele sacadate de placere, sincoapele dureroase si rusinoase ale pamanatului pe care ai pasit, toate se regaseau, acolo, vii, in imobilitatea figurii tale. Precum o penetrare sangeroasa in sanul timpului, cuvintele-mi razbeau dincolo de sticla ochiilor tai, picaturi de miere se prelingeau pe obraji. Una, doua, trei, patru, cinci ... Pe toate le-am strans pe buzele-mi rascolite. Se facea ca e noapte.

Dreptul la timp

Nichita Stanescu

Tu ai un fel de paradis al tau

în care nu se spun cuvinte.

Uneori se misca dintr-un brat

si cateva frunze iti cad inainte.

Cu ovalul fetei se sta inclinat

spre o lumina venind dintr-o parte

cu mult galben în ea si multa lene,

cu trambuline pentru saritorii în moarte.

Tu ai un fel al tau senin

De-a ridica orasele ca norii,

si de-a muta secundele mereu

pe marginea de Sud a orei,

când aerul devine mov si rece

si harta serii fãrã margini,

si-abia mai pot ramane-n viata

mai respirand, cu ochii lungi, imagini.

Nemuritorii

Vesnic urca de prin ale lumii vai
Zvonul vietii pana sus la noi,
Rani amare, zel ca un puhoi,
Isca fum de la ospatul lor calai,
Zvon de chef, de pofte nesfarsite,
Maini - de crima, specula si rugaciuni manjite,
Oameni-roi in chin de pofte, frica,
Aburi calzi si lenesi, grei, ridica,
Pieptul plin le e de toane, fericire,
Musca-n propriul trup si scuipa-afara,
Dau razboaielor si artei zamilsire,
Flacari ard bordelul - eu, dementi, il ara,
Preacurveste-oricine, se taraste-n
Balciul lor de ne-impliniti copii,
Urca iarasi valul si uraste
Lumea care parca ieri piere.
Dimpotriva, noi ne intalniram
In eterul inghetat, cu stele,
Noi cu ziua si-ora o sfarsiram,
Nu suntem masculi, batrani, femele.
Temerile si pacatul vostru,
Crimele, placere trecatoare
Teatru ni-s, intocmai ca sorii-n miscare,
Fiece ceas e cel mai lung al nostru.
Calm la incrancenarea voastra privind,
Stelele-n rotirea lor calma zarind,
Iarna stelara sorbind-o in piept,
Suntem amicii cei buni ai fiarei din cer de bazalt,
Rece ni-i traiul, statornic si drept,
Rece ca astrii radem in inalt.

( Hermann Hesse - Lupul de stepa)

For all the imaginary things I had for real.

O perfectiune a simtirii anulata arogant.

Un amic a carui anonimitatea devine posibila strict voit, afirma ca lumea simturilor e doar un balon de sapun cu durata limitata. Daca intesam aceasta imperfectiune a “senzatiei” ultime, cu tiparul prealabil armonizat al fiecarui sentiment, impingem pietul inainte cu mai multa placere .. masurata! Ciclicitatea simtirii colective nu poate fi intunecata anulator printr-o lacrima varsata individual. Singura posibilitate de nefinalitate il reprezinta entuziasmul sacadat resimtit, care, cu ingrediente echilibrat ordonate, se poate reconstitui la fiecare furnicatura umeda.
Un microcosmos, care sa infloreasca indiferent de nevoia ta patologica de suferinta injusta. Pana la urma cat de problematic poate deveni asumarea dreptului natural de reordonare a constantelor interne?
Liniste stoica, fara o coplesire inevitabil resimtita a sentimentelor, ci un suras valoric, inflorit in penumbra entuziamului trecut. Oda potentei unilateralismului – “traieste in clipa” – simtirii!
In final, mecanicistica lumii devine concret suprinsa in vorbele shakesperiene:
“ Ce e viata? Spuma gaunoasa. Ce e viata? O iluzie, o umbra, o fictiune si cel mai mare bine al ei e fara pret, caci toata viata e un vis. “

In interiorul fiecaruia se desfasoara siletios un baroc individual, dominat de vanitate, bucurie si tristete. Multiplicarea acestor “constructii” in infinite contraste neregulate, deviaza unghiul ferm din care ne privim. Primul pas spre esptomparea celor trei culori intiale intr-o confuzie prost transata, pas care atinge concretul pamantului atat de tacut incat, noi, ne luptam orgolios pe scena propriei noastre piese finite. Fara indoiala, ar fi lejer sa imi asum ideea anterioritatii sufletului. Suflet care uitand ideile desavarsite, incearca treptat sa le redea conturul trecut definitizat.

Suntem autentici doar in efervescenta delansata intamplator de ceva grandios, dar minimal. Doar in acel moment, erosul originar isi regaseste corespondentul in cele 3 + n forme ale noastre. Sensibilitate devine dulce, vanitatea armonioasa, suferinta abstracta, iar balonul de sapun capata duritatea unei bucurii indivizibile. Mentionat merita: Bucurie difera de Efervescenta, Entuziasm. Entuziasmul nu se poate expanda in lipsa unui interior umed, care pastreaza netezimea a ceva cu adevarat frumos. In fond, trebuie sa simtim confuz, dar efervescent.

Acum, PROMIT, ca nu voi abandona niciodata cunoasterea frumoasa!

Nu retete promovatoare a importantei x-ului sau f-ului, ci acele mici molecule care trebuie simtite ( nu vazute), si golite de seva care intareste conturul a ceea ce expunem interior.

“There’s no unbeatable odds, there’s no believable gods.”
* Singuratate veritabila deriva in fond din individualism.

La cerveza mas fina.

Dependenta de emotionalul altuia este, dragul meu, o aporie senzational de descoperit. Dar vezi, trebuie sa ai un esprit de finesse, fiindca un act de cunoastere aduce cu sine si un spor de constiinta. Eh ... daca aceasta constiinta va surveni molesita ulterior, sa nu imi interpretezi acrimonia indrazneata drept sete de razboinica, razbunatoare si infecunda.

Sa astepti orice ...?

E fascinant sa dansezi sub sabia lui Damocles, recunosc, dar acest risc transant, va sfarsi prin a aduce pielii tale, suferintei solitarului diletant, atingerea lamei regulatoare. Hai sa ne pastram mediocritatea 'simtitului', hai sa nu ne aruncam in magii rosiatice de entuziasm, care sfarsesc cu un aflux umed si o refulare in neputinta. O regulare animalica periodica, in care esentele plamaditoare sa fie unse pe intreaga cirumferinta a inimii mecanice si din aceasta energie de baza sa ne reducem ultra-umanitatea la un protest lipicios.

"Avoir un opinion c'est preferer de se tomper dans un certain sens."

Fusese un dans cu ochii orbi, cu desene sublimate pe aripi intr-un confetti, intr-o ninsoare de solzi.

Cand te indragostesti de o femeie si incep sa te scuture frigurile iubirii, te consideri original, cititorul meu pamantean?

Eu nu.

Vad toate legiunile de cupluri de la Adam si Eva incoace, le vad saruturile si mangaierile, le aud cuvintele blestemate cu blestemul monotoniei si incep sa imi detest gura care indrazneste sa murmure soapte straine, ochii care rasfrang privirea altora, inima care, supusa, se lasa deschisa cu o cheie grosolana. Vad toate animalele imperechindu-se cu mugete si mangaieri, si ele blestemate cu blestemul monotoniei, si mi se face scarba de aceasta alcatuire docila din carnea, oasele si nervii Mei, de aluatul asta afurisit, aflat la dispozitia tuturor. Pazeste-te intrupatule in om, caci inselaciunease apropie de tine.

Ce poate fi mai vanitos si plumburiu, decat un loc al placerii in care lumina se defasoara in evantaie de curcubee, redus la un cuvant de obraznicie lanceda? Deplang umanul care zambeste permisiv in mine, anuland cu o adiere de priinta, rabufnirile mormanului de infructuos. Nu ai vrea cumva sa-ti plangi neputinta prefatari in cuvant? Esti un tot emotional, care nu dicteaza nimic ..poate doar o rudimentara complezenta a sinelui. Toate celelalte existente in tine cad asiduu intr-un racnet cornut, gratuit.

Nu. Nu este o etalare a imperfectiunii.

Ador sa percep absent ... senzatia parului proaspat pe gatul dezgolit .. ca o incununare deranjanta a unui eros spumant.

Desi suntem perfect neterminati uman, ne indreptam rosiatic catre o tandrete paroxica.

Mircea Eliade - Invitatie la barbatie

Oceanografie

Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că sîntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decît strigăte, bîrfeală, critică şi tînguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plîngînd, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa –, ar crede că sîntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrşire acest orgoliu.

În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărîmă.

În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi?

Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi?

E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă.

Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră... Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte. (…) Cred că Prometeu, Edip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crîncen ca al nostru. Şi, dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea.

Dar noi, care cunoaştem şi viaţa, şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plîngem, să criticăm, să ne resemnăm? Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap cînd vezi oameni deştepţi desperînd de condiţia noastră umană şi socială şi lamentîndu-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea sînt fleacuri. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zădarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficace în faţa vieţii. (…) Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. (…)

Haide, domnilor, mai domol cu tînguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crîmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol. EI ŞI?, şi zvîrliţi-l bărbăteşte în mijlocul descompunerii generale. Există atîta moarte în jurul meu, încît nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mîine o altă lume.

"Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine. "

Emil Cioran - Cartea Amagirilor

Release a perfect smile.1

Sa imbratisezi retrospectiv toata euforia creatiei generata de adevarata maretie a existentei.

Sa iti framanti limitat mainile .. si interior sa te imbalsamezi in infinitul simtului.

Si mai invaluitor, sa pozitivezi moartea .. ca o conditie extinsa a unei deviatii sensibile.

Sa imbatranesti frumos, ca o lalea care se recompune in prezenta lichidului .. numai descrescator .. sa te stingi demn si emtionant.

Sa ne infrangem instinctul excedentar si sa deschidem indeajuns usa, astfel incat toata lumina sa ne invaluie intr-o mantie a culorilor!

Sa fi zguduit nostalgic de toate seductiile esentialmente impaturite in megafonul strigatului.

Sa regasesti parinteste toate ideile care ti-au zguduit imperceptibil corzile gustului pentru sublim.

Sa iti opacizezi perspectiva nemasuratului, doar pentru o secunda zguduitoare ..iar dupa sa zambesti cald si interdependent, complice la tot ceea ce a inflorit in tine!

Atributele senine sa se inlantuie negricios, iar tu sa iubesti paradoxul care nu iti permite sa spui: "Da. Verdeata e uniforma!"

Exista o femeie.

Imi incep preambulul in haotic cu o jubilatie indecenta.

Exista o femeie. Ma uraste. I hate this situation, repeta, dar de fapt se gandeste la mine. Tot timpul se gandeste la mine, transformand noaptea in zi.. Are burta ca un butoi, se rotunjeste stralucind, dar mie imi place foarte mult. Sustine cu seriozitate ca e sora mai mica a lui John Lennon, cand o aud, ma avant cu capul inainte, razand intre picioarele ei. ( Eu am inventat-o, am imaginat un loc magic in imperiul fictiunii; o lampa de birou lumineaza vizuina umeda ..lacoma, cauta o alta vizuina). I am sitting on a cornflake - cam asa ceva spune, I am the walrus - cam asa ceva.

Nu cred o iota, dar mereu si mereu o astept cu lacomie ca sa imi spuna ca e sora mai mica a lui John Lennon.

Negru opac.

Calitatea intrinseca a somnului de a fi un simplificator pentru uzurpare si devorator al LOR.


Hmmm ... Sunt!

Flatus Vocis.

Am terminat cu detinerea de speculatii care paralizeaza lucidul.

Afirm strigand ca " DA!!! Imi consum resursele pozitive intr-o prestatie totala agnostica.

1. Egoism

2. Impulsuri agresive

3. Stupiditate ca un atribut esentialmente specific.

Conform unui mecanism inteligibil de tesaturi vizuale, imi cutreier impotenta ambitionala si vizualizez un viitor in care ego-ul meu alterat isi canta romante la apus de soare. Mestec limitarile si ma afund posesiv in instincte distructive. Nu exist in stare finita, imi plimb flexibilitatea si fluiditatea zambetelor in interiorul unei scene fictionale. Imi pavez paradisul personal cu supozitii primitive. Si totul mi se golit de fundament, dar arunc mantia mea imagini!

Aberatii ale slabiciunii ..